Drd. Florin Stoican este din 2006 responsabil de relatia cu comunitatile, educatia ecologica si turismul in Parcul National Buila-Vanturarita in judetul Valcea. In acelasi timp este doctorand la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Geologie si Geofizica, si este presedintele Asociatiei Kogayon din judetul Valcea, organizatie nonguvernamentala de protectie a mediului. Principala realizare a Asociatiei Kogayon a fost infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita, al 12-lea din cele 13 parcuri nationale ale Romaniei, prin intocmirea studiului de fundamentare stiintifica si realizarea demersurilor necesare catre autoritatile competente. Iata ce ne povesteste Florin Stoican:

"Buila-Vanturarita este cel mai mic parc national din cele 13 ale Romaniei, cu doar cele aproape 5.000 hectare ale sale. Cu toate acestea, pe teritoriul sau se regasesc valori naturale si culturale, diverse si deosebite.
Ca in orice arie naturala protejata si nu numai, parcul are doua categorii de valori care impreuna alcatuiesc patrimoniul acestuia:

1. Patrimoniul natural, alcatuit din geodiversitate (situri cu fosile de peste 150 milioane de ani, formatiuni geologice, roci si minerale rare, forme de relief printre care se remarca cele carstice: pesteri, avene, arcade naturale, chei, doline, lapiezuri etc.) si biodiversitate (totalitatea speciilor si habitatelor in care acestea traiesc).

2. Patrimonial cultural, care este format din rezultatele interactiunii omului in decursul istoriei cu geodiversitatea si biodiversitatea: vestigii arheologice, arhitectura traditionala, schituri si manastiri, ocupatii si produse traditionale, obiceiuri, povesti si legende locale etc.

Intr-un parc national si nu numai, relatia dintre cele doua componente trebuie sa fie intr-un echilibru care sa asigure supravietuirea si conservarea valorilor naturale impreuna cu bunastarea comunitatilor locale. Timp de secole, locuitorii zonei au folosit resursele locale de care este legata dezvoltarea intregii zone: din calcar s-a facut varul, din lut vestita ceramica de Horezu, din piatra si lemn s-au construit manastirile, bisericile, culele si casele oltenesti, apa a dat putere morilor, joagarelor, pivelor si valtorilor de prin satele de sub munte, padurile au asigurat adapost, resursa de hrana si lemn de foc pentru iarna, iar pajistile hrana animalelor pastorilor.

Insa, in epoca industriala balanta a inceput sa se incline in defavoarea naturii, efectele fiind vizibile in special asupra elementelor mai sensibile ale biodiversitatii. Goana oamenilor dupa resurse pune presiune din ce in ce mai mare asupra padurilor si pajistilor si a speciilor de plante si animale care vietuiesc aici, motiv pentru care anumite zone valoroase au primit statut legal de protectie, cum a fost si cu Parcul National Buila-Vanturarita in 2004.

Biodiversitatea in stare buna de conservare inseamna nu numai o mare varietate de specii, dar si habitate nefragmentate de sosele, drumuri, statiuni turistice, cu suprafete suficient de mari care sa asigure nevoile de hrana si viata ale speciilor. De exemplu, un urs are nevoie de 3.000 hectare ca sa-si gaseasca hrana, apa si barlog, un lup poate merge si 80 km intr-o singura noapte in cautarea hranei, iar locurile unde sa faca asta fara sa fie deranjati sunt din ce in ce mai putine, in primul rand datorita presiunii activitatilor umane asupra habitatelor naturale.

Padurile vazute de departe arata toate la fel, zone verzi si frumoase, dar de aproape sunt foarte mari diferente, in special datorate interventiilor umane. In toata Uniunea Europeana, doar in Romania au mai ramas paduri in care omul nu a intervenit (peste 500 hectare exista si in Buila-Vanturarita), cele mai valoroase din punctul de vedere al biodiversitatii. In aceste paduri exista arbori seculari alaturi de pui de copaci din foarte multe specii, luminisuri pline cu flori rare, specii de  animale din intreaga piramida a lantului trofic (muschi, licheni, ciuperci, insecte, pasari, ierbivore, rapitoare etc.) ale caror relatii de viata sunt reglate in mod natural, fara sa necesite interventia omului. Spre deosebire de padurile mult mai sensibile la calamitati (vant, zapada, daunatori) in care omul a intervenit, aici starea de sanatate a padurii este asigurata tocmai de diversitatea biologica ridicata, care lipseste din padurile exploatate. Sanatatea si valoarea sunt asigurate de existenta in acelasi loc si timp a arborilor de diferite varste si specii (imediat ce unul batran cade, cei tineri se lupta sa ajunga la lumina si sa-i ia locul, cel mai viguros invingand), aceasta diversitate asigura existenta unei mari bogatii de arbusti si specii ierbacee si floristice care asigura hrana ierbivorelor, lemnul mort inseamna padure vie, fiindca in putregaiuri traiesc insecte, ciuperci, muschi si licheni care asigura hrana pasarilor si ierbivorelor, in scorburile arborilor batrani care in padurile exploatate sunt eliminati primii, isi gasesc cuib si culcus veverite, pasari, lilieci, bursuci, jderi, lupul este sanitarul padurii care elimina ierbivorele bolnave. Toate acestea sunt insa foarte sensibile. Disparitia unei singure specii poate dezechilibra grav intregul lant trofic, ducand la disparitia altora direct sau indirect dependente.

Iar daca punem in balanta toate acestea cu valoarea economica scazuta a acestor paduri in care lemnul putred nu e bun nici pentru foc, reiese foarte clar si logic ca valoarea acestor paduri si a ariilor protejate este mai mare din punctul de vedere al biodiversitatii, dar si cu mari beneficii directe si indirecte ale comunitatilor locale si vizitatorilor de pe urma pastrarii starii de conservare a acestora: oxigen, peisaj, relaxare si recreere, destindere si petrecere a timpului liber, cunoastere si cercetare, educatie si informare. Toate acestea se pot traduce si in banii adusi comunitatilor locale de promovarea si valorificarea durabila a acestui potential.

La pastrarea acestor valori naturale dar si a celor culturale, trebuie sa contribuie si sa fie responsabila toata lumea: statul, administratorii, institutiile de control, vizitatorii, comunitatile locale. Numai daca fiecare dintre noi are grija ca macar sa respecte regulile vizitarii unor astfel de zone sau sa si faca ceva pentru ele, atunci ne vom putea bucura in continuare de ele, noi si generatiile viitoare."