Am fost voluntar la viata mea de mi-a venit acru. Nu zic, mi-a placut, ca doar am facut-o voluntar. De-asta ii si zice voluntariat. Profilul nostru, astia care „voluntariem" mai tot timpul, e o schita simpla: oameni care n-au stare si vor sa evadeze. De ce sa evadeze? Sa evadeze de la a fi simpli turisti, de a fi simpli participanti, simpli privitori si sa se bage in mijlocul actiunii.

Si din aproape in aproape ajung la ce se intimpla in Tabara din Tara lui Andrei. Aici vii, ca voluntarul, sa scapi, dar numai asta nu faci, ci dimpotriva, esti captiv intr-un joc nebun cu niste copii nebuni, frumosi si plini de o energie pura. Nici nu-ti dai seama cum, dupa o saptamana in care mananci, te joci si inveti alaturi de ei, ajungi la sfarsit sa ti se sfasie inima cand trebuie sa va despartiti.

E de bine. Pentru ca lucrurile bune vin in doze mici, dureaza putin, dar raman cu tine pe veci. Sunt absolut sigur ca dupa o saptamana ca asta, in care toate activitatile converg spre telul de a-i face pe copii niste viitori cetateni mai buni, ei raman cu niste reflexe eco-civice vii. Nu vor mai arunca o hartie pe jos cand vor avea un cos de gunoi la 2 metri, nu vor mai mazgali cu graffiti peretii unei cladiri la varsta teribilismului si tot asa.

Revin la momentul despartirii, atat de tragic pentru voluntari, echipa, si mai ales copii.

Sondand copii pentru opinii despre cat de mult le-a placut la Cheia, o fetita mi-a spus la microfon, intr-un acces de sinceritate usor macabra, dar hazlie, ca ar vrea sa fie ingropata aici.

Genul asta de declaratii nu au cum sa te lase sa crezi ca ei n-or sa ramana cu ceva bun de-aici. Noi ne straduim.

Si un ultim sfat pentru voluntarii incepatori: lasati-va cuceriti!