Primii sositi, in ultima serie a taberei din Tara lui Andrei, am fost noi: Terra – avangardistii. Dupa o noapte nedormita, in care am strabatut tara de la celalalt capat, din Botosani, statiunea Cheia ni s-a parut un taram de basm. Cerul era mai limpede si mai albastru de cat il stiam noi, jur imprejur crestele muntilor srajuiau orizontul; aerul, cu parfum de rasina, iti patrundea singur in adancul plamanilor, respiram profund fara sa vrem si fara efort.

Voluntarele ce ne-au intampinat cu zambete largi si esarfe verzi, caci noi aveam sa fim echipa verde, au devenit cat ai clipi membre ale echipei noastre si apoi am fost gazduiti in hotelul ce seamana de departe cu casuta piticilor din poveste. Ceea ce a urmat a fost mereu paradoxal. La sfarsitul primei zile, cand inca nu vazuseram mai nimic din ceea ce ne pregatisera organizatorii, aveam impresia ca eram acolo de trei zile, atat de interesant si de bogat ne era programul, iar la final cand ne aflam in microbuzul de plecare, unul din noi a spus: Parca am venit ieri, atat de repede a trecut timpul. S-au imbinat in continuare contraste paradoxale: libertatea de a decide si a actiona in cadrul activitatilor era in armonie cu programul exact si rigoarea regulilor asumate; creativitatea la care eram provocati, se desfasura paradoxal in cadrul unor experimente stiintifice.

La inceput ii priveam suspicios pe membrii celorlalte echipe, probabil o ramasita din competitia proiectelor in care suntem implicati, nu a trecut insa mult timp si ne scandam reciproc numele de fiecare data cand ne intalneam sau cand ne vizionam impreuna stirile video la care ne intreceam pe taramul imaginatiei, ca in final sa legam prietenii si sa regretam despartirea.

Multe ar fi de povestit din acele zile incarcate, despre aventura descoperirii cristalelor pentru a salva planeta, despre lectiile de supravetuire in padure, despre drumetia pe traseul dificil de munte sau despre experienta trasului la tinta, si nu in cele din urma, despre serile dansante in care ne-am distrat cat pentru un intreg an.

Totusi cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost modestia, faptul de a ridica hartiile, gunoaiele aruncate de alte persoane, contine in sine un gest pios fata de natura, ca si cand te-ai inclina respectos in fata maiestatii sale, dar nu insotit de ura sau dispretul fata de cei ce le-au aruncat, ci doar de dorinta de a vindeca ranile naturii si de a fi urmat  in gestul tau de ceilalti.

Tara lui Andrei sa fie cu voi cu toti!

Echipa Verde –Terra avangardistii